Vasile Bănescu: A contrazice, ca ierarh, asimilat ca funcție și salarizare demnitarului public, deciziile Sinodului pune într-o lumină total defavorabilă Biserica – INTERVIU

Controversatul caz al ÎPS Teodosie și efectele pe care derapajele constante și zgomotoase ale acestuia le are în spațiul public, precum și în interiorul instituției Bisericii. Cum își mai poate găsi societatea reperele morale într-o Biserică sabotată moral chiar de unii „Înalți”? Cât de aproape de România este scenariul bisericilor goale, abandonate de credincioși, un peisaj des întâlnit în Occident? Acestea sunt doar câteva dintre temele despre care a vorbit Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, într-un interviu oferit pentru MediaQuality.ro

MediaQuality: ÎPS Teodosie a devenit, în ultimii ani, și nu mai este o nouătate pentru nimeni, un caz „aparte” pentru Biserică, pentru societate, în general, dar și un caz pentru procurori, fiind urmărit penal pentru fapte de corupție în urma unei investigații a jurnaliștilor Recorder. Atacurile publice repetate ale acestuia la adresa dvs., ca purtător de cuvânt al Patriarhiei Române, la adresa propriei Biserici, încălcarea legilor statului, dacă ne amintim doar de momentele din pandemie, elogierea unor dictatori ca Putin, în contextul invaziei criminale a Rusiei în Ucraina, sunt doar câteva dintre „păcatele” ÎPS Teodosie. Toate aceste lucruri par a fi făcute urmărind un scop anume. Are vreo miză arhiepiscopul Tomisului, dar și corul lui de susținători, prin acest nesfârșit spectacol absurd, care provoacă, pe bună dreptate, revoltă și repulsie în societate?  

Vasile Bănescu: Așa cum am transmis recent la solicitările firești venite din spațiul mediatic, cazul actualului arhiepiscop de Tomis este unul fără precedent în istoria Bisericii Ortodoxe Române. Nimeni dintre membrii „Sfântului Sinod”, adică niciun ierarh, cu excepția persoanei menționate, nu a ajuns vreodată în situația de a fi judecat și inculpat în baza acuzației de corupție chiar de instituția creată de statul român în anul 2005 (D.N.A) pentru a diminua acest flagel societal care îl subminează și slăbește.

Vorbim despre o persoană cunoscută în spațiul public din cauza multor declarații extrem de controversate pe teme teologico-bisericești, sanitar-medicale și politico-sociale care au scandalizat autoritățile din aceste domenii și care, prin ecoul lor social, au afectat înțelegerea obiectivă asupra unor teme de larg interes public.

A contrazice, ca ierarh (asimilat ca funcție și salarizare demnitarului public), decizii și recomandări ale Sinodului propriei Biserici, afișând „o atitudine provocatoare” și emanând constant „un duh de indisciplină și răzvrătire”, a sfida și ocoli decizii, fie și temporare, ale autorităților statului într-o perioadă de criză sanitar-medicală internațională, a afirma public, citez, „fără nicio ezitare” (în contextul tragic al unui război de agresiune care amenință grav stabilitatea geopolitică a Europei, război declanșat împotriva unui stat independent și condamnat de toate statele democratice ale lumii) că agresorul, „văzut atât de negru, nu-i negru cum îl prezintă toată lumea”, ci, dimpotrivă, „este cel mai mare ctitor la Sfântul Munte şi la Ierusalim”, adică, se înțelege, un veritabil și exemplar creștin, toate aceste fapte reprobabile, întâmpinate critic inclusiv de Patriarhia Română, au pus într-o lumină total defavorabilă imaginea Bisericii, tendința publică de generalizare și de transfer a culpei unui reprezentant al acesteia asupra întregii instituții fiind inevitabilă și foarte puternică.

Necesitatea poziționării Patriarhiei Române față de derapajele menționate, obligația mea profesională de purtător de cuvânt al instituției care trebuie să răspundă tuturor solicitărilor presei, mai ales în situații de criză și tensiune publică, natura acestor răspunsuri care s-au întemeiat fidel pe litera și spiritul Evangheliei, al legilor bisericești în vigoare, dar și pe bunul-simț și necesara adecvare la realitate, m-au transformat pentru anumite persoane în cineva incomod, detestat și denigrat public, inclusiv în sordide gazete online mustind de patologic antieuropenism, ură, minciună și calomnie, dar și în elucubrante și triviale comunicate de presă emise chiar de Arhiepiscopia Tomisului. Un lucru grav și, de asemenea, fără precedent în spațiul bisericesc românesc.

Miza acestor atacuri – la care se raliază prin tăcere complice și persoane care ar avea datoria imperios creștinească să distingă public între adevăr și minciună, între cinste și corupție, între Ortodoxie și ortodoxism, între Tradiție și tradiționalism, între pastorația care deschide mintea și perorația care cultivă superstiția și formalismul, desfigurând creștinismul – scopul deja declarat al acestor atacuri calomnioase este eliminarea oricărui „spirit critic” la adresa nefirescului din discursul public al Bisericii și persistarea în mentalitatea strâmbă, convenabilă pentru unii, a „cetății asediate”, atacate exclusiv din exterior de dușmani reali sau imaginari, ignorându-se cu multă grijă adevărul rostit de unul dintre cei mai erudiți și respectați teologi și duhovnici ortodocși, o flacără a „Rugului aprins”, fost deținut politic torturat de sinistra Securitate, nu colaborator al ei, Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuș: „Cea mai cumplită persecuție împotriva Bisericii este nevrednicia propriilor ei slujitori”.

Când la vârful Bisericii Ortodoxe ajung astfel de personaje ca cel amintit anterior, de la Constanța, sau ca fostul episcop de la Huși, Corneliu Onilă, despre care jurnaliștii „Să fie lumină” au dezvăluit, cu probe de necontestat, că abuza sexual minori, devine aproape imposibil ca societatea, credincioșii să-și păstreze nealterată încredere în Biserică, în cei care o conduc. În aceste condiții, cum ar trebui să arate Biserica, astfel încât să fie adaptată, totuși, la vremurile în care trăim? Ce ar mai putea-o face bine?

Ce face cu adevărat bine și rău Bisericii? Cred că Bisericii, oricare ar fi ea, îi face bine în contextul epocii noastre exact ceea ce ne face bine tuturor celor ce o compunem, deci fiecărui creștin în parte. De exemplu:

– fidelitatea față de litera și spiritul Evangheliei lui Hristos, față de Tradiția creștină vie și realistă, compatibilă cu orice epocă istorică, întrucât e crescută din Adevărul (revelat) care nu e incompatibil cu nimeni și nimic;

– selectarea reprezentanților ei în societate după criteriile limpezi ale integrității morale și intelectuale solicitate imperativ de realitatea plurală a lumii de azi, în întâmpinarea căreia trebuie să ieșim cu discernământ, răbdare, blândețe, fără complexe de inferioritate sau superioritate, lucizi și nu doar teologic bine pregătiți;

– exprimarea clară și corectă în „limba ce-o vorbim”. Bine cunoscută, aceasta poate rămâne „frumoasă, dulce, armonioasă” chiar și eliberată de elemente și formule lexicale de secol XVII;

– cunoașterea ideologiilor vremii pentru a putea comunica/ polemiza apologetic cu adversarii creștinismului și ai Bisericii;

– inițierea unei apologetici de secol XXI, capabile să asimileze problematica provocatoare a paradigmei culturale de azi, care include bioetica, inteligența artificială și transumanismul. Răspunsul la interpelarea lor a devenit o datorie pastorală;

– conectarea benefică a mesajului creștin la realitatea în care trăim, nu pentru bănuita diluare a acestuia, ci pentru edificarea primitorilor lui;

– probitatea intelectuală și bunăvoința în relațiile cu cei ce cred și cei ce nu cred în Dumnezeu, cu cei ce întreabă sau chiar critică. Întotdeauna există un răspuns onest;

– explicarea cât mai limpede posibil, în limbajul omului de azi, nu de ieri, a fundamentelor credinței și culturii creștine care au rodit abundent în civilizația europeană. Creștinismul real este naturalmente european, adică nu este împotriva lui însuși;

– conștientizarea, asumarea și tratarea fermă a cauzelor anticlericalismului actual;

– cultura dialogului și respectul pentru alteritatea confesională fondate pe evanghelica „iubire a aproapelui”. Chipul (mereu vulnerabil) al celuilalt ne obligă la răspuns și responsabilitate;

– distingerea între „tradiții și apucături”, instalarea necrispată în propria tradiție religioasă din interiorul căreia poți dialoga cu oricine, fără grija că prin asta o și trădezi;

– situarea smerită în lume și totodată deasupra ei. Creștinismul e simultan ancorat în realitatea mundană și în cea metafizică.

Cred că Bisericii îi poate face rău opusul tuturor acestora. Binele ramificat pe care ea îl poate lucra în spațiul comunitar e direct proporțional cu tezaurul ei spiritual și cultural care trebuie doar accesat, actualizat și transmis credibil și inteligibil. Cu înțelegere și „cu dragoste pentru omul contemporan”.

Totuși, avem cazuri răsunătoare în Biserică în care „Înalții” au încălcat tot ceea ce ați enumerat. Cum poate fi rezolvată această situație?

Cazurile recente, relativ rare, de abdicare morală radicală ale unor clerici mai mult sau mai puțin înalți, cazuri cu un mare și negativ impact public – cel mai cunoscut este acela al fostului episcop de Huși din anul 2017-, sunt tot atâtea lovituri dureroase aplicate comunității creștine din interior.

Nimic nu cred că e mai trist pentru familia extinsă a Bisericii, pentru comunitatea unită strâns de credința în Hristos și de valorile existențiale rodite de aceasta, decât căderea zgomotoasă în spațiul public a unor importanți membrii ai ei. Zgomotoasă, pentru că e rezultatul unei stridente, insuportabile contradicții între misiunea de propovăduire în fața lumii a celor mai înalte principii morale și viața personală sau chiar publică a celor ce ajung să le contrazică flagrant.

Această cădere devine puternic smintitoare pentru cei mai slabi în credință și muniție mediatică pentru cei necredincioși, întrucât ea nu este căderea unor oameni obișnuiți, ci a unora hirotoniți, oameni cărora li s-a transmis harul în Taina Preoției și dreptul de a oficia celelalte Sfinte Taine ale Bisericii.

Nu e vorba despre angajați cu jumătate de normă sau normă întreagă într-un domeniu profesional exclusiv omenesc, ci despre persoane care depun un jurământ în fața lui Dumnezeu pentru slujirea onestă a instituției divino-umane a Bisericii, deci a lui Hristos Însuși, a Adevărului pe care urmează să-L mărturisească prin cuvânt și faptă în fața oamenilor care privesc spre ei ca spre martorii Săi fideli. Dez-amăgirea nu e meritată niciodată de nimeni, tocmai pentru că ea fost precedată de unul dintre cele mai nobile gesturi lăuntrice de care suntem capabili: încrederea.

Atunci când vocația pastorală și fidelitatea față de valorile morale predicate de la amvon se relevă ca butaforice, surparea imaginii publice a celor ce predică ceva și înfăptuiesc contrariul se petrece rapid. În ochii unora deja amăgiți poate, desigur, dura mai mult.

Când aceste cazuri de cădere tind să se înmulțească, când tolerarea lor devine imposibil de explicat, întrucât îndelunga răbdare acordată generos e doar sfidată și neurmată de îndreptare, când în societate proliferează și se generalizează treptat reacții spontane defavorabile clerului devenit subiectul neîncrederii și deriziunii, atunci încep să crească nevăzut germenii îndepărtării lente, dar inexorabile de instituția Bisericii, generațiile încă atașate de credința transmisă prin bunici și părinți lăsând locul celor crescute și formate în atmosfera îmbibată de reticența, scepticismul, indiferentismul și anticlericalismul acumulate în timp. Ceea ce s-a și întâmplat, din motive similare și pe fondul comun al secularizării, în Occidentul creștin în care „creștinătatea”, nu creștinismul însuși, agonizează.

Intensitatea credinței și calitatea manifestărilor ei într-o societate, al cărui bine public depinde major de angajamentul moral al cetățenilor ei, sunt în strânsă legătură cu încrederea inspirată de cei ce au datoria sacră de a rămâne repere pe calea pe care o propovăduiesc ei înșiși: aceea a mărturisirii lui Hristos prin viața personală, nu prin vorba goală. Cuvintele cuiva care predică din afara creștinismului trăit, nu din interiorul lui, nu ating inima nimănui.

Nimeni nu pretinde, desigur, perfecțiunea cuiva. Fiecare dintre noi, însă, poate pretinde justificat împlinirea onestă a unor obligații profesionale sau morale asumate și, cel mai adesea, remunerate.

Cum vedeți, în contextul actual, viitorul societății, tot mai șubrezită de o educație precară, de o lipsă acută de valori, de dezinformare? O societate care însă se ancorează, în proporție destul de mare, inclusiv în valorile Bisericii. Valori pe care le vedem încălcate tocmai de unii „înalți” care o conduc. Și cum credeți că va arăta însuși viitorul Bisericii?

Viitorul, inclusiv al instituției Bisericii, include efectele deciziilor și faptelor noastre de azi, urmările prezenței sau absenței discernământului celor ce au mari responsabilități. Responsabilitatea pentru viitor aparține într-o uriașă măsură celor din prezent. Care aleg azi să mintă sau să spună adevărul, care aleg fidelitatea față de valorile stabile non-negociabile sau trădarea lor, care îi călăuzesc sau îi rătăcesc pe alții în numele celui mai adânc lucru din om pe care îl atingem în grade și cu intensități diferite: credința.

Evoluțiile, dar și regresele sau degradarea corpului social influențează și corpul eclezial a cărui responsabilitate morală rămâne o constantă, corp expus aproximativ acelorași ispite ale „duhului lumii” în care trăiește, dar despre care, întrucât „ispita” e termen cheie în mesajul creștin, acesta știe totuși cele mai multe. Iar „cui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere”, aflăm din Evanghelia lui Hristos din care se citește public în fiecare duminică și sărbătoare.

În funcție de nivelul de înțelegere și gradul de claritate morală personale, polarizările și scindările din societate îi includ azi și pe unii dintre cei ce ar trebui să rămână repere stabile de moralitate publică, moderație, civilitate și bună-cuviință. Ceea ce slăbește, desigur, imunitatea organismului social asigurată de încredere răsplătită prin fapte, îl smintește și îl demobilizează moral.

Polarizarea societății apărută în pandemie, al cărei val uriaș de teamă, suferință și moarte a fost folosit de cei ce l-au instrumentalizat în confecționarea unei imagini personale de apărători eroici ai credinței și neamului, polarizare adâncită ulterior prin intoxicarea cu minciuni propagandistice menite să inducă ideea nocivă că negrul nu-i chiar atât de negru, că răul războiului, inclusiv dintre noi, nu-i chiar atât de rău, această scindare a percepției publice asupra unor lucruri situate la răscrucea dintre bine și rău a fost vizibil provocată și e încă furibund întreținută de persoane și grupuri de influență ce se opun zvârcolindu-se îndepărtării noastre de gaura neagră a totalitarismului, cel care le-a creat și avantajat. Motiv pentru care îi deplâng neresemnat dispariția.

Îndepărtarea de totalitarism presupune apropierea de opusul său imperfect numit democrație. Aceasta, fiind definită prin libertate cuplată la responsabilitate, pluralism, competiție, drepturi și libertăți fundamentale garantate (inclusiv religioase), le repugnă celor ce au parvenit public exact pe calea negării lor.

Agățarea disperată de trecutul recent și invocarea fantomelor sale în ședințe de spiritism organizate populist sunt simptome limpezi ale situării viclene nu doar împotriva mersului firesc al României pe singura cale sigură, calea europeană, ci și împotriva Bisericii înseși, care e compusă din cler și popor. Mergerea împreună pe o cale care chiar duce undeva, nu pe un drum înfundat, ar trebui să fie subînțeleasă. Dar nu este. Aici intervine iar importanța educației și asimilarea reperelor morale creștine care deschid ochii. Întrucât miezul creștinismului (libertatea) este antidotul la mușcătura veninoasă a totalitarismului demonic de orice fel.

Bisericile goale, abandonate de credincioși, sunt o imagine tot mai întâlnită în Occident. Ne putem aștepta la asta în România?

Această perspectivă a „sfârșitului creștinătății” ca masivă prezență publică nu ar trebui să ne șocheze, ci doar să ne îngrijoreze fertil. Când vezi ce s-a putut întâmpla la alții, dar nu te mobilizezi acasă la tine, pentru a evita sau măcar diminua impactul cu zidul indiferentismului religios și al anticlericalismului galopant prin strategii ale condusului pe timp de noapte a minții afectate de ideologii și prin trezirea atenției asupra miezului mereu proaspăt al creștinismului, dacă doar te întorci pe partea cealaltă și continui de unde ai rămas cu reveria în care sumbrul viitor îndepărtat nu te poate afecta personal, vei convoca fără să știi, desigur, toate șansele ca acesta să dea buzna peste tine mai devreme decât ai estimat și să te trezești chiar în el, panicat.

Dar pentru cei care conduc Biserica Ortodoxă Română sunt aceste biserici goale din Vest o temă de gândire? Prin scandaluri publice ca cele amintite mai sus ori prin mesaje de tipul „femeile care sunt într-o perioadă de necurățenie” nu au dreptul să bea agheasma de la Bobotează, așa cum spunea recent același ÎPS Teodosie, este greu de crezut că mai poți ajunge cu adevărat la credincioși. În special la generațiile tinere.   

Pot afirma cu certitudine, deci în bună cunoștință de cauză, că Părintele Patriarh – a cărui uriașă cultură teologică și vastă experiență occidentală, a cărui profundă conștiință eclezială, erudită cunoaștere a istoriei creștinismului apusean și ascuțită luciditate angajată social constituie modelul pentru cei ce au azi înalte responsabilități în Biserică – a făcut-o și o face constant. Proiectele patriarhale împlinite și susținute, cu impact public în sfera mediatică (Centrul de Presă „Basilica” – Radio și TV Trinitas, Ziarul „Lumina” și Agenția de Știri a Patriarhiei), în sfera educațională („Alege școala!”), în sfera medicală (Campania „Donează sânge, salvează o viață!”) și social-filantropică sunt fapte grăitoare.

Putem așadar spera că exemplul personal al Părintelui Patriarh este și va fi urmat de cei ce au imensa responsabilitate a conducerii navei Bisericii pe marea agitată a prezentului care ne spune câte ceva și despre viitor.

O societate civilizată este una educată. Un om cu adevărat educat va prețui, cu uriașe beneficii pentru el și comunitate, deopotrivă cunoașterea rațională și credința care deschide mintea spre Adevărul revelat, nu ignoranța și fanatismul.

Un om cu adevărat credincios va fi refractar la orice act de corupție, întrucât lui chiar îi pasă de consecințele faptelor sale asupra altora. Îi pasă mai ales de adevăr și de Hristos pe care nu-L vrea răstignit chiar de el însuși.

Creștinismul este calea care nu trebuie abandonată niciodată, nu doar pentru că nu există una mai înaltă moral ca ea, ci și pentru că nu vrem în mod firesc să ne sinucidem, aruncându-ne în aer cu civilizație și cultură europeană cu tot. Acestea nu au apărut în pofida creștinismului, ci datorită lui. Este o datorie să le apărăm pentru cei ce vor veni dintr-un viitor în care presimțim ceva neliniștitor.

Ortodoxia românească a rodit ea însăși în context european o cultură și o civilizație specifice, care nu trebuie asfixiate de autarhism, confiscate de populism și malformate de ortodoxism, ci salvate de acestea și reprezentanții lor spre binele societății românești, deci al Bisericii înseși.