Din momentul în care Rusia a atacat Ucraina, a apărut un cor de voci internaționale care i-au cerut țării agresate să nu escaladeze conflictul. Mai exact, să nu se apere. Nu mai spun de cei care au început să cânte partitura Moscovei, susținând de-a dreptul că Ucraina nu este un stat, că e tot Rusia și că Președintele Zelenski este un clovn ce și-a condamnat poporul la moarte prin faptul că s-a purtat normal, ripostând.
La fel s-a întâmplat și în cazul atacurilor criminale ale Hamas asupra cetățenilor israelieni din vecinătatea Fâșiei Gaza, antisemitismul din Occident înregistrând o îngrijorătoare reactivare.
Din fericire, în cazul atacului venit dinspre Iran aupra Israelului vocile ce condamnă victima sunt mai slabe. Deși faptul că Israelul a atacat o anexă a consulatului Iranului din Damasc – în care au murit exclusiv militari ai Gărzii Revoluționare, adică ai trupei de elită iraniene ce sprijină războiul vecinilor împotriva Israelului – a fost prezentat de iranieni ca un „atac terortist sionist” și nu ca un episod dintr-un război mai lung, retorica Teheranului nu a mai fost preluată și multiplicată.
„Nici regiunea, nici lumea nu îşi poate permite un alt război”, declară Secretarul General al ONU, Antonio Guterres. Cum de și-a permis omenirea războiul din Ucraina? O întrebare la care căutăm răspuns de cel puțin doi ani. De la câte victime în sus omenirea nu-și mai permite un război? Ce bună ar fi fost o asemenea declarație în feburuarie 2022! Ce bună ar fi fost atunci și declarația de acum a lui Trump, nu cea în care-și arăta admirația față de criminalul de la Kremlin! Atunci, în februarie 2022, „omenirea își permitea” un război în Ucraina, pentru că aceste voci ale „omenirii” jucau cartea pacifismului, sperând că agresata Ucraină va ceda în fața agresorului și se va obișnui cu statutul de slugă la ea acasă. Or, n-a fost așa.
Escaladarea conflictelor din Orientul Mijlociu s-a produs și ca urmare a absurdei poziționări a „vocilor omenirii” față de războiul din Ucraina: deferență față de agresor și îndemn la pacificare față de agresat. Pacificarea însemnând capitulare și acceptareea „păcii” agresorului. Marile voci ale omenirii privesc acum cu îngrijorare spre rezultatul atitudinii îngăduitoare față de agresor din ultimii ani.
Îmi amintesc de o scenă la care am asistat în gara Iași cu ani în urmă. Înainte de a se pune trenul în mișcare, în vagon a urcat un tânăr însoțit de două tinere; aveam să aflu din discuțiile lor că una era soția iar cealaltă – cumnata lui. Cei trei nu au intrat în compartiment, ci au rămas pe hol. Stând și eu la fereastra vecină de pe hol, am observat cum un tânăr s-a urcat pe gardul ce separă liniile ferate și, sprijinindu-se de vagon, se apropia de fereastra vecină, în dreptul căreia săteau cei trei.
Din capătul holului, de grupul celor trei s-a apropiat alt tânăr. Mi-am dat seama că între tânărul însoțit de cele două femei și cei doi izbucnise un conflict care urma să se consume într-un nou episod. Când s-a apropiat tânărul de pe hol de grupul celor trei, au început amenințările reciproce. Femeile, cuprinse de o frenezie pacifistă, au început să-l imobilizeze pe cel cu care erau cerându-i insistent: „Ionel, nu te bate! Ionel, nu te bate!”
Astfel îmbrățișat de pacifismul soției și al cumnatei, Ionel a început s-o încaseze – și de la cel venit de pe hol și de la cel din exterior care, prin fereastra deschisă, a început a-i căra pumni în cap. Cu două fronturi deschise și cu pacifistele făcute colac în jurul lui, Ionel a avut zero capacitate de ripostă.
Cu greu s-a desprins de caldele îmbrățișări ale celor două aliate, moment din care cei doi agresori au părăsit rapid teatrul de operații, semn că apreciau capacitățile de apărare ale lui Ionel. Imediat au încetat și îndemnurile pacifiste ale femeilor și-n liniștea instalată Ionel a găsit răgazul să conchidă plin de năduf: „Și voi, proastelor, m-ați ținut să mă bumbăcească ăia!”
Toleranța față de agresorul ce încalcă tratatele care ar trebui să garanteze pacea tuturor nu aduce pacea, ci încurajează și alți agresori. Cine să mai creadă în principiile de drept internațional când cei ce ar trebui să le fie garanți privesc cu îngăduință încălcarea lor? Forța dreptului devine o poveste când dreptul forței este tolerat sub ipocritele îndemnuri la pace. Și, după cum spunea Machiavelli, amânarea unui război inevitabil nu te va scăpa de el, ci ți-l va face mai greu de purtat. Ca-n Ucraina, de exemplu.
Sorin Bocancea este profesor și Rector al Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. Este Directorul revistei Polis și Președinte al Institutului de Studiere a Ideologiilor (ISI). Printre lucrările publicate se numără: „Instituţii şi politici publice în Uniunea Europeană” (2004), „Cetatea lui Platon” (2010), „Noi și postcomunismul” (2012) și „Trei decenii de învățământ superior privat în România. Universitatea „Petre Andrei” din Iași” (2021). A coordonat 12 volume colective (dintre care 4 în colaborare) și a realizat alte 5 în coautorat. A publicat peste 60 de articole științifice în reviste și în volume colective.
SUSȚINE PROIECTUL MEDIAQUALITY.RO
JURNALISM INDEPENDENT ȘI DE CALITATE
ASOCIAȚIA PRESĂ PE BUNE: ANCHETE ȘI INVESTIGAȚII
Cont donații: RO19BRDE350SV52123463500 B.R.D. - G.S.G., Cod SWIFT: BRDEROBU
Donație recurentă
Donează lunar pentru susținerea proiectului MediaQuality.ro
Donație singulară
Donează suma dorită pentru susținerea proiectului MediaQuality.ro
