CLUBUL DE CARTE. De la Epoca Inconștientului până la Identitatea Virtuală, sau cum se schimbă paradigma din țâțâni, și Orașul Promis, un roman hipnotic

Fiecare cititor are propriul sistem de lectură, personal. Pentru mine funcționează sistemul lecturilor încrucișate. Fie că urmăresc o temă anume, și atunci am nevoie de confirmări / reconfirmări / deconstrucția unor mituri / validări / invalidări / descoperiri, fie urmăresc fronturi diferite, amestec de eseistică, istorie, filosofie și ficțiune, amestecul acesta e ca un rollercoaster, viteză și emoții în stomac, uimiri și descoperiri. Lectura nu e niciodată pasivă.

Cititul este, în cele din urmă, o formă de antrenament mental esențial, respirație și oxigen pentru minte. Nu întâmplător am pus alături în titlu cărțile Epoca Inconștientului și Identitatea Virtuală, care, deși cumpărate la distanță una de alta, fiecare în parte, dar puse alături, definesc pe o axă a timpului evoluția umanității, despărțite de un secol.  

Dar ce evoluție, ce schimbări și încotro?! Zorii secolului XX, Primul Război Mondial, schimbarea paradigmei în artele plastice, apariția cinematografului, literatură, psihologie, sociologie, politică, medicină, filosofie, schimbări istorice, toate în parte au zguduit din țâțâni, ca să folosim aceeași expresie, secolul XX.

În altă cheie, zorii acestui secol XXI în care evoluția tehnologiei, a rețelelor sociale, internetul, IA, ChatGPT rescrie paradigma, apoi migrația, războiele culturale și tradiționale, războiul hibrid, și lista poate continua. Cele două cărți sunt despre această pânză – culorile secolului XX violente, surrealiste, iraționaliste, foviste, liniile cubiste, și tot ce știm despre acest secol, iar culorile secolului XXI nu știi dacă omul sau Mașina va avea ultimul cuvânt.

Epoca Inconștientului. Explorarea inconștientului în artă, minte și creier, din Viena anului 1900 până în zilele noastre, de Eric R. Kandel, editura Polirom, 2023

Cartea este o lectură fascinantă, pe care oricum mi-aș fi cumpărat-o, însă citisem înainte de aceasta cărțile lui Florian Ilies, 1913. Vara secolului, și Dragostea în vremea urii. Cronica unui sentiment 1929 – 1939, m-au pregătit pentru Epoca Inconștientului, pentru că aveam nevoie și de această așezare a lucrurilor.

În prefața cărții, autorul mărturisește că volumul este ”rodul fascinației pe care a exercitat-o ulterior asupra mea istoria intelectuală a Vienei din 1890 până în 1918, dar și al interesului meu pentru arta modernă, psihanaliză, istoria artei și neuroștiințe ce reprezintă munca mea de o viață. În această carte analizez dialogul continuu dinstre artă și știință care își are originile în Viena fin de siècle și prezint în detaliu cele trei etape majore ale sale.”

Amestecul acesta de știință și dialog cu arta face din Epoca Inconștientului o carte irezistibilă, fascinantă și formatoare.

„Spre deosebire de Kokoschka, care se baza pe inflexiuni minore ale mâinilor și corpului pentru a comunica emoție, Schiele a utilizat în portretele sale distorsiuni exagerate ale întregului corp. În Moartea și fecioara, de exemplu, o zugrăvire a sentimentelor sale complexe, ambivalente cu privire la încetarea relației sale cu Wally, el surprinde temele iubirii și morții.

Portretul îi înfățișează pe Wally și pe Schiele imediat după o experiență sexuală, probabil ultima, simbolizând moartea poveștii lor de dragoste. Brațul lui Wally este ascuns parțial de haina lui Schiele, pârând o îmbrățișare într-o doară: abia dacă se mai ține de el. Acest gest exagerat este obținut în ciuda omisiunii brațului lui Wally.

RMN-ul funcțional a arătat că răspunsul creierului la corp ca întreg este  oarecum mai puternic decât reacția acestuia la mâini. Acest fapt poate explica de ce utilizarea întregului corp de către Schiele, în particular a corpului nud, se dovedește a avea efect mai pronunțat decât utilizarea mâinilor de către Kokoschka.

Iar Schiele, mai mult decât Klimt și Kokoschka, a utilizat autoportretul ca mijloc de explorare a tensiunii dintre pulsiunile instinctuale ale dragostei și morții și conceptul în sine. Autoportretele lui Schiele, adesea nud și posturi teribil de contorsionate, reprezintă o încercare de a-și recrea într-o imagine a corpului său starea mentală și dispoziția exagerată. Chiar mai mult decât Klimt și Kokoschka, el exprimă o exagerare extraordinară a stării sufletești prin intermediul corpului său, mai ales prin intermediul capului, brațelor și mâinilor.”

„Insula este o zonă cerebrală în care sunt reprezetnate sentimentele: conștientizarea reacților corpului la stimuli cu încărcătură emoțională, pozitivi și negativi, simpli și complecși. Insula devine activă ca răspuns la evaluarea conștientă a unor asemenea stimuli și reprezintă astfel conștientizarea unui mare număr și a unei mari varitetăți de impulsuri instinctuale și reacții autonome, de la pofta de fumat până la sete și foame, de la dragostea maternă la atingerea senzuală, dragostea romantică și orgasm.

Insula nu numai că evaluează și integrează importanța emoțională și motivațională a acestor stimului, ci are și rolul de centru și coordonare între informațiile senzoriale din exterior și stările noastre motivaționale interioare. Pe scurt, după cum scrie Craig, această conștientizare a stărilor corporale este un indicator al conștientizării emoționale a sinelui – sentimentul că <<sunt>> .

Descoperirea rolului insulei în starea de conștientizare a fost un progres notabil în înțelegerea emoției. S-a situat la același nivel cu o căutarea anterioară independentă a structurii cerebrale ce declanșează conștientizarea inițială, inconștientă a unei modificări a stării corporale.”

Cartea este tradusă din limba engleză de Cristina Ilie, Adina Avramescu şi Dan Bălănescu. Textul de prezentare de pe coperta a 4-a:

”În Epoca inconștientului”, Eric R. Kandel ne poartă într-o călătorie în Viena de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, unde artiști, scriitori și oameni de știință au contribuit la schimbarea radicală a ceea ce se știa despre mintea umană și despre relația acesteia cu arta.

Pornind de la descoperirea inconștientului în cultura vieneză a epocii, Kandel încearcă să lămurească pentru publicul larg modul cum înțelegem astăzi mintea omenească în toată complexitatea și bogăția ei. Autorul ne arată cum schimbul de idei între artiști precum Klimt, Kokoschka și Schiele, scriitori ca Arthur Schnitzler și oameni de știință, inclusiv medici aparținând unei școli renumite în epocă, într-o Vienă ce era pe atunci capitala culturală a continentului, a condus la o adevărată revoluție în știința minții și a creierului.

Atunci s-au pus bazele psihanalizei freudiene, ale unei psihiatrii și psihologii științifice, întemeiate pe explorarea creierului, și ale unei psihologii dinamice, care cercetează funcționarea minții separat de creier. Iar Kandel, el însuși vienez la origine și reclamându-se de la această cultură, face un veritabil tur de forță povestindu-ne cum a evoluat știința minții pe parcursul ultimului secol, ajungând până la psihologia cognitivă și neuroștiințele de astăzi.”

Identitatea Virtuală. Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare, de Mihnea Măruță, editura Humanitas, 2023

Autorul a fost la Timișoara pentru lansare la Librăria Independentă La Două Bufnițe, iar cartea a fost prezentată de prof.univ.dr. Silviu Rogobete. Mi-au rămas în memorie câteva explicații ale autorului din expozeul său. Ce se întâmplă cu mintea atunci când oamenii pur și simplu scrollează pe ecranele telefoanelor ori a laptopurilor, un fel de ”împrăștiere a minții”. Imaginea aceasta este distopică și năucitore.

Sau apelul autorului ca fiecare dintre noi să devenim ”ambasadori ai realității”, pentru că omul pare că se dizolvă tot mai mult în mediul virtual, fugind de real. Cartea este o demonstrație filosofică elegantă, de o claritate de cristal, a ceea ce se petrece/se produce cu personalitatea omului worldwide, mi-aș permite să enunț drept o coborâre în infernul disoluției personalității, a insingurării ca un drum fără întoarce, o capcană a autosuficienței, un fel de pulsiune a morții căreia parcă nu ne putem sustrage. 

Autorul identifică și analizează iată doar câteva exemple, ”Relația dintre Eul real și Eul virtual”, ”De ce este Eul virtual o extensie fantomatică”, ”Antimetalepsa: ficțiunea împotriva realității”, sau tragicul ”Relația cu Celălalt în absența corpului”, ”Paradisul ca rețea”, ”Erotizarea de sine”.

În ”O tendință de modificare a umanului”, autorul arată că ”Deoarece transferăm în mediul virtual părți tot mai mari ale existenței noastre, suntem pe cale să depășim pragul până la care se justifică o echivalare a Eului cu Eul real. Virtualul nu doar că mușcă din teritoriul realului, dar, așa cum am văzut în capitolul precedent, se arată a fi mai seducător decât realul, fiindcă furnizează pe orice ecran o combinație de planuri ontologice, oferă o nouă șansă dorințelor reprimate și, peste toate, înlesnește agregarea de sine în conștiințele celorlalți.”

Identitatea Virtuală este o carte neașteptată, pe de o parte, însă pe de altă parte adună toate piesele puzzle-ului, ordonându-le într-o carte care îți clarifică ceea ce se întâmplă astăzi right in front of our eyes, te frisonează prin capacitate de analiză chirurgicală a unui fenomen global în desfășurare.

”Ne iluzionăm că ne-am afla în centrul lumii, în inima realității, însă, după ce conștiința ne este ocupată de scrolling, ea nu mai zăbovește nicăieri, ci caută, ca pe un drog, noul ca nou și excitația neuronală ca răsplată reînnoită. Se produce astfel un soi de evaporare a minții (același proces despre care vorbeam anterior cu referire la Narcis-privindu-se-în-oglingă): când facem scrolling, ne lăsăm posedați de virtualitate, iar realitatea colapsează într-un singur obiect, al cărui conținut se tot modifică, deci face imposibilă stabilizarea minții.  

Acest obiect este fluxul de pe ecran, peretele care (s)curge, roata panoramică pe care tot coborâm în iadul celorlalți crezând că urcăm în paradisul propriu.”

Pe coperta a 4-a, textele de prezentare:

„Cu această carte, Mihnea Măruță scoate gândirea filozofică românească din rutina de a comenta lucrări străine și, totodată, ridică discursul asupra lumii digitale de la texte descriptive la o teoretizare profundă și radicală.“ — AUREL CODOBAN

„Sunt două obsesii fundamentale care presează continuu, conștient sau subconștient, individul uman. A-și dovedi sieși prin ceilalți că este prezent în lume și a nu fi absent nici după moarte. Ele creează pe internet extensia lui fantomatică, pe care Mihnea Măruță o analizează și o reinventează convocând filozofi de la Aristotel până la Heidegger și după, cu o rigoare științifică și o adecvare literară cum rar am întâlnit. Este cea mai bună carte despre relația real–digital–virtual pe care am citit-o vreodată.“ — CRISTIAN TUDOR POPESCU

„Mihnea Măruță face parte din specia de gânditori pentru care filozofia nu e filozofare asupra filozofiei, ci atacarea, cu un arsenal puternic și variat, a unei probleme concrete – destinul nostru în lumea aparențelor digitale. Rareori mi s-a întâmplat să întâlnesc atâta originalitate și curaj intelectual.“ — VLAD ZOGRAFI

Orașul promis, de Valentina Șcerbani, editura Cartier, 2023

Într-un astfel de context desenat de Epoca Inconștientului și Identitatea Virtuală, romanul Orașul promis de Valentina Șcerbani este cumva firesc tocmai pentru doza lui de scrierea hipnotică, sau de ”poem în transă” cum l-a definit Marius Chivu. Orașul promis, deși roman, are o cadență poetică. Un fel de durere pare a-i fi inima cărții, prin venele căreia curge înlănțuirea de cuvinte care te trag după ele până vezi totul cu ochii personajul povestitor.

Am o slăbiciune pentru cărțile basarabenilor, pentru mine scrisul lor nu e un exercițiu narcisic, ci mai degrabă o formă de respirație pentru că altfel te sufoci. Așa am primit cartea asta în cap și în inimă, rulând ca un tânguit căruia nu am putut să îi întorc spatele. Am citit pagină după pagină cu ochii larg deschiși. Naturalețea scrisului Valentinei Șcerbani, tensiunea la vibrație joasă și tristețea poveștii în care unele propoziții sunt ca mici ghilotine trezindu-te din curgerea hipnotică în care cazi și cazi și uneori o lumină mică se ivește printr-o crăpătură. 

”Plutea un fior albastru în tot orașul. După un timp, lucrurile s-au așezat în locurile lor, iar lumea s-a vindecat și de această pierdere. Soarele ieșea cu aceeași precizie și pleca cu aceeași, în fiecare seară. Avea o lumină sticloasă, netedă și diafană, și chiar era mai purpuriu decât în alte vremuri. Preotul oficia aceleași slujbe, oamenii se salutau la fel, purtam aceeași rochie albastră de patru ori în șapte zile, făceam corane din podbal și reciteam aceleași poezii despre război în vreme de pace. Spune că nu voi avea prea mult noroc, dar astea sunt vorbe.”

Pe coperta a 4-a:

„Scrisul Valentinei Șcerbani este ca o ploaie care sapă cele mai adânci răni și le spală.” (Tatiana Țîbuleac)

„Romanul Orașul promis este construit ca un poem în transă și te acaparează cu atmosfera lui deopotrivă sumbră și fascinantă.” (Marius Chivu)

„Un debut care-ți taie răsuflarea: Orașul promis de Valentina Șcerbani. O carte puternică, fragilă, fluidă, încremenită. O carte despre neputință. O elegie disperată pentru Mamă. De o frumusețe sfâșietoare.” (Raluca Dună)

„Un curaj pe care nu l-am mai întâlnit în cărțile scrise de femei, nici măcar în cele mai recente din literatura română.” (Gabriela Feceoru)

„Un roman pur și simplu răscolitor.” (Dumitru Crudu)

Orașul promis