Sau cum un concept admirabil a degenerat într-un cor al maimuțelor urlătoare
Situație: mă aflu în sala de clasă și-mi văd de oră, dar atmosfera vibrează sub mișcarea browniană a unui element perturbator. Același, desigur. Blonduț-drăguț, de crapă bunicii de dragul lui, dar în realitate un mic diavol tasmanian. Îi spun frumos o dată, de două ori, apoi îl avertizez că dacă nu se potolește, îi dau time-out pe coridor, poate-i mai trece cheful de-a sădi haos cu o însuflețire demnă de zeul Loki. La care el îmi răspunde, rânjind, că nu am dreptul să-l dau afară din clasă. Că-i încalc dreptul la educație (nu-i prost deloc, o știu și eu, o știe și el).
Episodul acesta cu un copil pe care în alte vremuri mi-aș fi îngăduit să-l numesc „problemă”, căci asta este, aproape oră de oră, m-a făcut să reflectez mai serios la chestiunea drepturilor. Pentru că în esență, micul tasmanian are dreptate. Conform Articolului 187, alin 2, din ROFUIP, sunt „interzise măsurile care pot limita accesul la educație al elevilor, cum ar fi (…) interzicerea participării la cursuri”. Bon! Și-atunci ce-i de făcut? În esență, regulamentul prevede un lung și anevoios șir de avertizări și mustrări până ce, în final, perturbatorului i se scade nota la purtare cu posibilitatea de revenire (un soi de „condamnare la închisoare cu suspendare”, dacă vreți), sancțiune care oricum nu prea mai sperie pe nimeni astăzi (surprinde oare pe cineva?). Mai mult, sunt sancțiuni teoretice, ce depășesc imediatul interacțiunii sociale a elevului, fără impact real pe termen scurt sau lung.
Dar dreptu-i sfânt, nenică! Sau dreptu-i drept, și stângul – tot drept, astfel că datul cu stângul în dreptul devine, logic, un drept. Iar ai noștri tineri au învățat foarte iute lecția drepturilor. Cu precădere cei predispuși să abuzeze de ele. Cu responsabilitățile sunt puțin în urmă. A devenit ca un tic verbal. O reacție viscerală la orice disconfort. Nu-mi convine ceva? Pac: „E dreptul meu!”. Iar numărul drepturilor pe care le posedăm e tot mai mare.
N-a fost dintotdeauna astfel. Istoric vorbind, noțiunea de „drepturi” apare relativ târziu, chiar dacă manifeste pentru demnitatea ființei umane întâlnim în mai toate vechile religii. John Locke e unul dintre pionierii noțiunii de drepturi naturale. În Al doilea tratat despre cârmuire (1689), acesta afirmă că toți oamenii posedă în chip natural o serie de drepturi: la viață, la libertate, la proprietate, și că menirea oricărui guvern este de a asigura respectarea lor. E un prim pas concret înspre consfințirea drepturilor cetățenilor prin lege. La asta au mai pus umărul, fiecare cu particularitățile sale, alți gânditori iluminiști, precum Rousseau, Montesquieu sau Voltaire în Franța, Kant în Germania, Adam Smith și Francis Hutcheson în Scoția, Thomas Paine și Thomas Jefferson în America, Cesare Beccaria în Italia etc. Astfel, se extinde și paleta drepturilor de care omul ar trebui să beneficieze: dreptul la justiție, la supremație a legii, la proces corect, la libertate de expresie, la toleranță religioasă, la reprezentare politică, la alegeri libere, la protecție împotriva torturii ș.a..
Cu timpul se conturează și diferențierea între drepturi negative și drepturi pozitive. Cele negative obligă la inacțiune (ex. dreptul meu la viață te obligă să NU mă omori, sau dreptul meu la proprietate te obligă să NU calci granițele ei fără acordul meu explicit etc.). Cele pozitive la acțiune (ex. X se obligă să-i ofere lui Y hrană, o locuință, servicii medicale, educație). A fost nevoie însă de cele două mari revoluții, cea Americană și cea Franceză, pentru ca aceste noțiuni până la urmă filosofice, să fie, gradual și cu multe eforturi, înscrise și consfințite în constituțiile statelor respective, și apoi de alte eforturi ca aceste principii iluministe să fie introduse în toate constituțiile statelor moderne.
Asta pe scurt, fiindcă istoria plictisește azi. Dar cert e că, de bine, de rău, o ducem mai bine grație acestor eforturi intelectuale și politice, pe care azi le luăm „de-a gata”. Unde cred că Locke se înșală (și odată cu el majoritatea gânditorilor iluminiști) este în convingerea lui că ființa umană este esențialmente bună. În realitate, cred că e în natura noastră să abuzăm de orice privilegiu și să împingem limitele altora la maxim. O facem de la cele mai fragede vârste. În înțelepciunea sa, Locke a vorbit despre relația complexă dintre drepturi și responsabilități, subliniind că una nu poate exista în absența celeilalte. Acest aspect, însă, e trecut azi cu vederea, când asistăm la o infantilizare a spațiului public (Infantilita cronică – boala vremurilor noastre – Utopiqa), unde mulți cetățeni se comportă aidoma unor copii râzgâiați care vor de toate, și pe de-asupra să nu fie deranjați.
Întrebarea mai profundă care se naște de-aici este: Ok, este dreptul tău să…, dar trebuie să-l și exerciți? Țesătura complexă a relațiilor sociale s-ar nărui dacă am lua ca singur reper în interacțiunile noastre drepturile pe care le posedăm. Asta pentru că exercitarea drepturilor în absența asumării urmărilor duce inevitabil la încălcarea drepturilor celorlalți. Relațiile interumane sunt atât de complexe, încât drepturile fiecărui individ și totodată ale fiecărui grup în parte devin, inevitabil, contradictorii. Jocul drepturilor neîngrădite, nenegociate și neadaptate la realitate este un joc cu sumă nulă. Un simplu exemplu, tot de la clasă. Ce se întâmplă dacă douăzeci și cinci de persoane vor să-și exercite dreptul la liberă exprimare în același timp? În teorie, toată lumea și-a exercitat dreptul. În practică, nimeni s-a bucurat de el. Mai mult, a fost încălcat dreptul tuturor celor prezenți de a asculta. Căci este și acesta un drept, adesea neglijat.
Îmi amintesc acum de o discuție pe care am avut-o cu fruntașul unui teatru independent timișorean cu puternice veleități stângiste. Asta ca să sărim puțin de la educație la artă. Îmi spunea mai-marele lor de-atunci, plin de aplomb proletar, că oricine pe lumea asta are dreptul să se exprime artistic. Am zis că sunt de-acord. Și că oricine are dreptul, a continuat el, să-i fie auzită vocea, în special cei marginalizați. Am zis că sunt de-acord. Și că oricine are dreptul să fie pe scenă. Am zis că sunt de-acord… în teorie. Păi cum în teorie? În practică, de ce nu? Păi pentru că prezența pe scenă implică o anumită responsabilitate față de public. Să te prezinți pregătit, să ai câta chemare, să stârnești interesul, să poți captiva… etcetera. La asta, artivistul (așa-și spun acum artiștii cu sănătoase preocupări politice și justițiare) a mârâit profund. Condiționările astea, m-a contrat el, sunt încălcări ale drepturilor de mai sus. Bun, am zis, dar cum rămâne cu dreptul spectatorilor de a privi un spectacol de calitate (totuși, plătesc un bilet!), de nu le fi timpul irosit și, mai ales, de a putea alege între atâtea voci înzestrate cu drepturi? Pentru că, realist vorbind, nu avem timp într-o viață să ascultăm cu atenție opt sute, darămite opt miliarde de voci! (Desigur, ideea unei selecții bazate pe merit, care implică talent și muncă, în materie de care voci „apar pe scenă” repugnă celor care, din considerente ideologice, neagă existența oricăror ierarhii valorice și meritocratice).
Aici se văd cât se poate de limpede contradicțiile care se nasc într-o lume guvernată exclusiv de drepturi. Firește, această lume nu există, fiind o utopie la care recurg adesea ce-i care-și urlă poftele, nevoile, dorințele, pe care le maschează mai apoi ca „drepturi”, clamând astfel că sunt îndreptățiți la ele. Înțeleg ispita faimei, tentația de a fi în lumina reflectorului, pentru că toate acestea sunt manifestări ale egoului infantil – nevoia de a fi mereu în centrul atenției. O înțeleg, pentru că o văd adesea la elevii mei. O văd dusă la extrem în mediul studențesc occidental, unde revendicarea drepturilor e un urlet continuu și are ca efect încălcarea drepturilor tuturor celor din jurul acestor „victime ale sorții”. O privesc cu maxim dezgust în industria filmului american, unde în numele drepturilor și a justiției sociale se urlă de ani buni cu maximă ipocrizie.
Și-am să închei revenind la cazul concret de la clasă. Ce i-aș spune elevului și în general tuturor celor care susțin dreptul lui inalienabil la educație? Că în momentul în care decide să devină o sfârlează fonică, un motor de Mobră, într-un context în care i se satisface dreptul pozitiv la educație gratuită, el însuși își anulează dreptul de care beneficiază. Mai mult, încalcă dreptul tuturor celor din jur de a avea acces la educație. Îmi încalcă și mie dreptul de a-mi exercita profesia. Se autoexclude, cum ar veni, din convenția în care ființăm, pe care Locke și alții au denumit-o „contract social”. Ca să nu mai vorbim că nu respectă responsabilitățile prevăzute de statutul elevului. În aceste condiții, un time-out (deci nu un ban) ar fi cea mai indicată măsură. Și cu efecte imediate. Te calmezi cinci minute afară, după care îți reiei locul printre semeni, încercând să respecți de data asta dreptul lor la educație. A, nu vrei? Încă un time-out!
Însă obsesia drepturilor mai presus de orice ne-a tulburat de mult mințile, iar urletele sunt tot mai sonore, mai stridente și mai numeroase. Când eram copil, părinții veneau spășiți la școală, neștiind pe unde să-și scoată cămașa pentru comportamentul deplasat al odraslei. Astăzi, părinții vin să-și urle drepturile. Ale lor, firește, și ale copiilor din dotare, nesocotind însă drepturile profesorilor, precum și ale celorlalți părinți și copii. De-atâta progres, constatăm că regresăm la nivel social către forme de conviețuire ce au mai multă legătură cu societatea maimuțelor urlătoare decât cu cea a oamenilor civilizați. Se vorbește enorm despre drepturi și aproape deloc despre asumare. De la Locke, și-al său echilibru delicat între drepturi și responsabilități, menit să asigure armonia socială, ne întoarcem la năstrușnicul Loki, și pasiunea sa infantilă pentru a răspândi haos.
SUSȚINE PROIECTUL MEDIAQUALITY.RO
JURNALISM INDEPENDENT ȘI DE CALITATE
ASOCIAȚIA PRESĂ PE BUNE: ANCHETE ȘI INVESTIGAȚII
Cont donații: RO19BRDE350SV52123463500 B.R.D. - G.S.G., Cod SWIFT: BRDEROBU
Donație recurentă
Donează lunar pentru susținerea proiectului MediaQuality.ro
Donație singulară
Donează suma dorită pentru susținerea proiectului MediaQuality.ro
Bine spus.