Odinioară, BBC reprezenta standardul „de aur” al jurnalismului de calitate, imparțial și bogat în informații. În ultimii ani, însă, calitatea știrilor a scăzut drastic și orice brumă de imparțialitate s-a evaporat, cel puțin pe partea politică, socială și culturală. Mai rău și, aparent, în chip inexplicabil, BBC a început să aibă derapaje antisemitice. Dau câteva exemple din nenumăratele care s-au acumulat în ultimii ani:
În 2019, în timpul unei emisiuni despre oamenii din Gaza, ori de câte ori arabii „pașnici” se lansau în tirade antisemite care l-ar fi făcut mândru pe Goebbels, cuvântul „evrei” era înlocuit de redactori cu „israelieni” în subtitrare.
În 2021, când un tânăr evreu a fost atacat violent de un vorbitor de arabă pe Oxford Street, BBC a fost singurul trust media care a găsit scuze atacatorului: aparent, evreul proferase insulte rasiste și islamofobe (afirmația a rămas la nivel de fantezie, nefiind găsite probe în acest sens).
Ulterior au ținut o dezbatere pentru a decide dacă evreii pot fi considerați cu adevărat o „minoritate” în Europa (încercarea de a găsi o soluție finală asupra unei arzătoare chestiuni de ideologie intersecțională).
Nu mai vorbim că în nenumărate rânduri au invitat în emisiuni reprezentanți ai unor grupări islamiste, oferindu-le o platformă pentru promovarea unui mesaj extremist, profund antisemit și antioccidental, pesemne în numele unei prost-înțelese „diversități”.
Cea mai recentă gafă a avut loc pe 27 ianuarie a.c., de Ziua Comemorării Holocaustului, când o serie de emisiuni, printre care BBC Breakfast, Today (Radio 4), precum și canalele de știri au omis cu totul cuvântul „evrei”, înlocuindu-l cu genericul „people” (oameni). Nu e o simplă scăpare, după cum o dovedește faptul că a fost repetată în cadrul mai multor emisiuni și pe mai multe canale ale corporației. De unde putem deduce fie că redactorii BBC nu cunosc definiția Holocaustului (care se referă strict la exterminarea evreilor, nu la celelalte victime ale celui de-al Treilea Reich la Război, în veci pomenirea lor), fie că au evitat cu bună știință să spună „evrei”, din varii considerente ideologice. (Ulterior și-au dat seama și și-au prezentat, anemic, scuzele).
Despre faptul că BBC-ul a adoptat în ultimii ani o politică strident anti-Israel și pro-diverse grupări musulmane s-a scris mult și încă nu totul. Felul în care a relatat războiul din Gaza e revelator în acest sens și, fără îndoială, rușinos. Timp de aproape doi ani, toate informațiile legate de conflictul dintre Israel și Hamas au fost preluate aproape exclusiv din comunicatele de presă Al-Jazeera sau (chiar!) Hamas. Dovezile și demistificările israeliene au fost cel mai adesea ignorate. Într-un alt articol am scris și despre faptul că cei de la BBC au omis timp de aproape două săptămâni să scrie despre evenimentele tragice din Iran, iar atunci când le-a pomenit într-un târziu, a „omis” să menționeze că e vorba de o revoluție anti-islamistă în toată regula, nu doar de „demonstrații față de situațiunea economică”.
Mai jos am recenzat Holocaustul: o istorie neîncheiată, cartea istoricului Dan Stone, concentrată și bine strunită, pe care o recomand cu căldură, în ciuda faptului că nu sunt de-acord cu toate concluziile lui. După cum am arătat, autorul hiperbolizează amenințarea antisemitică din partea mișcărilor neofasciste, ignorând aproape cu desăvârșire manifestările antisemitice tot mai dese și mai ample din partea extremei stângi, care a intrat într-o bizară alianță conjuncturală cu grupările islamiste care răspândesc un mesaj al urii (profund antisemitic, nu doar anti-sionist, cum spun unii) pe tot cuprinsul Europei occidentale.
Ce mai poate fi spus despre Holocaust în 2026? Istoriile Holocaustului sunt – după cum bine remarcă autorul acestei cărți de mici dimensiuni – de ordinul miilor și chiar zecilor de mii. De altfel, Stone nu urmărește nici să fie exhaustiv, nici să dezvăluie noi dovezi ale atrocităților comise de naziști și aliații lor, mărturii nemaiauzite, ori să propună teorii ciudate. Miza lui este mai degrabă teoretică și vizează morfologia interpretărilor în ultimii zeci de ani, în special în cazul foștilor aliați ai Germaniei Naziste (și mai puțin a Germaniei în sine, unde cultura Holocaustului are un rol cu totul aparte). Stone e fără doar și poate un expert în acest domeniu. Profesor de istorie modernă la Royal Holloway, Universitatea din Londra, Stone are nu mai puțin de paisprezece cărți publicate, începând din 2001, toate despre istoria Holocaustului. Și cum se întâmplă adesea printre istorici, când nu mai ai nimic nou de adăugat pe marginea unui subiect, începi să combați de dragul combaterii. Nu păreri diametral opuse, căci nimeni nu-și pierde timpul combătând negaționismul ori alte teorii deșucheate care fac deliciul conspiraționiștilor de azi („Evreii conduc lumea, domle’!”). Bătaia e pe nuanțe, pe accente puse corect, pe creșterea sau diminuarea unui aspect în defavoarea altuia și, nu în ultimul rând, pe alegerea celei mai corecte (politic) poziții.
Din multe puncte de vedere, istoria Holocaustului îmi amintește de disputele scolasticilor de secol doisprezece, perioadă în care numai un nebun ar fi putut nega existența lui Dumnezeu și dreapta credință creștină, dar unde pugiliști intelectuali de talia lui Abelard sau William de Champeaux se contraziceau pe chestiuni teologice care azi ni se par triviale. Și nu e o analogie întâmplătoare, căci asemenea doctrinei creștine în Evul Mediu, Holocaustul a dobândit un statut sacrosanct în ultima jumătate de veac. În Occident, desigur. Și pe undeva, așa ar trebui să fie. Pare o impietate să te exprimi cu ușurința cu care comentezi un meci de fotbal pe marginea unui subiect atât de sensibil, de complex, de greu de integrat în experiența noastră de zi cu zi. Decât să rostești trivialități, poate mai bine taci.
Conștient că există o suprasaturație pe acest subiect în Vest, Stone lansează încă din primele pagini tezele principale ale cărții, prin care justifică necesitatea unui nou studiu pe această temă. Prima are legătură cu percepția (încă) actuală a Holocaustului ca un fenomen eminamente german. Fals, susține Stone. Și, printr-o bizară ironie istorică, germanii sunt primii care promovează această idee: „În Germania (…) este considerat scandalos ca non-germanii să fie învinovățiți pentru Holocaust”. Pe scurt, regimurile prietene sau colaboraționiste împărtășesc în mod egal vina pentru masacrul evreilor europeni, căci fără contribuția lor, „programul german ar fi avut un succes mult mai mic.”
Aici, Stone ia la țintă guvernele fostelor țări aliate sau colaboratoare care, în ultimii ani, au încercat să diminueze rolul jucat în cadrul Holocaustului. Ca atare, cârdășia sau atrocitățile comise de state precum Polonia, Ungaria, Croația, Grecia și nu în ultimul rând România ocupă un loc central în economia cărții. Sunt dedicate multe pagini regimului Antonescu, masacrelor din Transnistria, Odessa sau Bogdanovca („cel mai mare masacru de sine stătător din cadrul Holocaustului” care a avut loc la finalul anului 1941). Lucru de netăgăduit că pe plaiurile autohtone sunt încă mulți istorici, oameni de cultură (ca să nu mai vorbim de politicieni) care minimizează, aruncă în derizoriu sau chiar neagă implicarea României în toată tărășenia, uneori chiar și în plenul Academiei. Iar asta, atenție!, după emiterea Ordonanței de Urgență 31/2002, care pedepsește, printre altele, negaționismul.
Tind să-i dau dreptate lui Stone, care de altfel e foarte intransigent cu orice abatere de la doctrina culpei împărtășite, pentru că o societate care nu-și acceptă în întregime trecutul nu e capabilă să-și vindece traumele și, la vremuri grele, poate cădea pradă acelorași discursuri pline de ură la adresa indezirabililor definiți ca „Celălalt”. E un lucru cert că Rusia trăiește într-o perpetuă amnezie față de crimele stalinismului, în speță Gulagul cu ale sale milioane de morți, după cum bine remarca Anne Applebaum, cel mai eminent cercetător în viață al fenomenului. Din fericire pentru noi, poziția guvernelor care s-au succedat după Revoluție au fost, în mare parte, dornice să accepte contribuția regimului Antonescu la genocid. Mai îngrijorătoare sunt semnalele care vin din Ungaria și Polonia, unde guvernul Orban, respectiv Partidul Lege și Justiție, aflat la guvernare, au încercat să minimizeze sprijinul oferit de proprii cetățeni batalioanelor SS, ba chiar și crimele comise de aceștia împotriva evreilor, toate în virtutea proiectării unei imagini unei națiuni nepătate și totodată victimizate în istorie. După cum bine remarca Tony Judt în Gânduri despre secolul XX: „Atunci când o comunitate vorbește despre a spune adevărul, nu înseamnă doar să propună o versiune maximală a propriei suferințe, ci și o minimizare implicită a suferinței altora.”
A doua teză a lui Stone este legată de clișeul „exterminării industriale”. În realitate, spune istoricul, procesul exterminării a fost mult mai anevoios, mai puțin sistematic și – cel mai important – mai rudimentar decât a intrat în conștiința publicului. Zyklon B și „cuptoarele morții” reprezintă doar o față a Holocaustului. Pe lângă aceasta, „evreii au fost uciși prin împușcare brutală, executată față în față, au murit de foame în ghetouri sau au fost masacrați în lagăre.” Stone susține că noțiunea de genocid „industrial” cosmetizează un adevăr brutal: că procesul a fost cât se poate de violent, crud și traumatizant. Și într-adevăr, teza lui corespunde unui adevăr pe care majoritatea istoricilor totalitarismului l-au iterat în ultimele decenii: anume că pretenția la control total și eficiență industrială e dezmințită de realitatea mult mai haotică și mai puțin „elegantă” (dacă putem folosi un asemenea termen când vorbim de înfăptuirile unor regimuri criminale).
A treia teză vizează originile teoretice ale antisemitismului genocidal nazist, care nu se regăsesc atât în teoriile superiorității rasiale, darwinismului social sau eugeniei, deopotrivă pseudoștiințifice, care circulau prin universitățile europene în perioada interbelică, cât mai degrabă într-un crez bazat pe un conspiraționism deșănțat și lipsit de orice noimă. „Nazismul a fost o teorie paranoică a conspirației ce vedea în istorie o poveste a răscumpărării”, o luptă între bine (arieni) și rău (non-arieni) care are ca miză supremă „anihilarea maestrului păpușar care încercase să distrugă civilizația ariană: evreul”.
Astfel, nu e de mirare că ideologia nazistă nu prea e luată în serios de teoreticienii și istoricii gândirii politice. Prin natura ei, conspirația se sustrage dialogului, dezbaterii sau ameliorării. E nefalsificabilă, în sens popperian. Drept urmare, ea nu se supune niciunei forme de revizionism sau adaptare la realitate, iar în asta constă, după cum bine observa Vladimir Tismăneanu în Diavolul în istorie, „distincția principală dintre aceste terifiante proiecte ale secolului XX.” Iar Ernst Bloch mergea chiar mai departe, afirmând că nu teoria nazistă, ci mai degrabă energia și încordarea „fanatico-religioasă” sunt cu adevărat îngrijorătoare. Nu e de mirare atunci că mai mulți istorici, printre care și Stone, resimt iritare atunci când constată că nazismul nu a fost cu adevărat învins ideologic, ci doar „cu bâta”. Cu alte cuvinte, a fost nevoie doar de o energie mai mare, nu de alternative teoretice mai bune.
Dacă s-ar fi rezumat la aceste teze și le-ar fi argumentat temeinic în cele două sute și ceva de pagini ale cărții, aș fi fost foarte mulțumit. Dar din păcate, nevoia de relevanță într-o cultură suprasaturată de imaginea Holocaustului (cărți, filme, seriale, jurnale, predare în școli) scot la iveală prejudecățile politice și filosofice ale autorului. Cu un amestec de pesimism și scepticism, Stone mărturisește că nu crede în capacitatea memoriei și conștiinței Holocaustului de a schimba lumea în bine. Lecția pare să fie una singură, mult prea săracă raportat la câtă cerneală a curs pe acest subiect: „Holocaustul nu ne învață decât că pasiunile profunde, care nu datorează nimic politicii raționale, pot determina ființele umane să facă lucruri îngrozitoare.” Pe deasupra, nu găsește niciun merit în lăudarea „supraviețuitorilor și a poveștilor lor emoționante”, făcând fără îndoială trimitere la cărți precum Omul în căutarea sensului vieții a lui Viktor E. Frankl, supraviețuitor al Holocaustului, pe care o citesc periodic și o consider esențială pentru înțelegerea dimensiunii umane, în toată profunzimea ei, a fenomenului.
Însă Stone susține că înainte să educăm și să extragem semnificații din Holocaust, ar fi preferabil să construim societăți bazate pe egalitate și toleranță, pentru ca valorile educației despre Shoah să se armonizeze cu cele generale, ale societății. Nu pot să nu remarc capcana logică în care Stone pășește în timp ce visează la utopii: cum poți crea o societate „egalitară” și „tolerantă” dacă nu prin educație, care trebuie inevitabil să prevină tinerele generații de primejdiile gândirii totalitare, intolerante etc., exemplificate cel mai bine chiar de Holocaust? De ce ar funcționa orice educație în spiritul toleranței și egalității dacă cea despre Holocaust nu funcționează?
Nu în ultimul rând, Stone pare să aibă momente când se dezbară cu totul de mantia istoricului și îmbracă haina ideologului hrănit exclusiv cu presa de stânga (la fel de părtinitoare ca cea de dreapta) și care regurgitează toate marotele și poncifele despre un occident bântuit de spectrul nazismului, amenințat de recrudescența partidelor fasciste care „bat la ușă”, chiar dacă „nu sunt încă la putere”, măcinat de „sărăcirea unor largi pături ale populației de-a lungul a patruzeci de ani de economie neoliberală” ș.a.m.d. Cu o sublimă desconsiderație atât pentru rigorile terminologiei academice cât și pentru date și statistici, Stone pune semnul egalității între „partide de dreapta”, care de fapt sunt mai toate de „extremă dreapta” și „fascism”. Iar Europa pare să fie din nou fascinată de fascism și de „fantezia genocidală la care oamenii apelează în momente de criză”.
Fără îndoială, există și astăzi oameni care cochetează cu fascismul și cu „fanteziile sale” violente. Probabil mult mai puțini decât crede Stone. Dar a echivala, în chip grosolan, o bună parte a partidelor de dreapta din Europa și a votanților lor cu o formă de criptonazism, de hăbăuci gata să sară la gâtul noilor alogeni, oricare ar fi aceștia, asemeni Cămășilor Brune de odinioară, e ridicol și denotă lipsă totală de imparțialitate. Lucru care devine și mai evident după ce ajungi la ultima pagină și observi că autorul n-a scos un cuvințel despre antisemitismul promovat (și documentat) în comunitățile islamice din marile orașe Occidentale, atât în moschei cât și în medrese, de incitarea la ură și violență împotriva evreilor din Israel, lucru care, după 7 noiembrie 2023, a escaladat în majoritatea campusurilor universitare și a orașelor cu mari comunități musulmane, unde s-a ajuns la susținerea fățișă a unor grupări teroriste precum Hamas și la cererea ca statul Israel de pe suprafața pământului. În mod ironic, Dan Stone acceptă necesitățile conjuncturale ale formării statului Israel, ceea ce antisemiții de extremă stânga nu o fac. Și totuși, e dispus să ignore, cum am văzut, derapaje antisemitice grave precum cele ale BBC-ului.
Pare tot mai dificil să găsești imparțialitate, chiar și printre profesioniști care și-au clădit întreaga carieră în jurul acestui principiu.
Totuși, cântărind, cartea e ca un hamburger cu o carne consistentă și de calitate, presată între două chifle subțiri și râncede. Stone vorbește cu erudiție despre tot ce înseamnă Holocaust și cu mult zel ideologic atunci când încearcă să dea o importanță cu totul aparte cărții sale, care poate dobândi acest rol doar dacă amenințarea recrudescenței fascismului european e reală și iminentă. Ceea ce nu e cazul, încă. Dar, ca să fiu generos, voi încheia prin a spune că orice semnal de alarmă împotriva oricărei forme de extremism, fie el de „stânga” sau de „dreapta” (ce mai contează culorile politice când metodele sunt aproape identice??) e binevenit!
SUSȚINE PROIECTUL MEDIAQUALITY.RO
JURNALISM INDEPENDENT ȘI DE CALITATE
ASOCIAȚIA PRESĂ PE BUNE: ANCHETE ȘI INVESTIGAȚII
Cont donații: RO19BRDE350SV52123463500 B.R.D. - G.S.G., Cod SWIFT: BRDEROBU
Donație recurentă
Donează lunar pentru susținerea proiectului MediaQuality.ro
Donație singulară
Donează suma dorită pentru susținerea proiectului MediaQuality.ro
