Mineriadă, această neprețuită contribuție la îmbogățirea lexicului românesc, îndeamnă adesea la asocieri bizare. Sufixul neologic cult „-iadă” te duce cu gândul la iliadă, altfel spus, o masă de bărbați vânjoși, eroi unul și unul, ce străbat distanțe considerabile pentru a trece prin sabie și foc populația eminamente pașnică (firește, cu excepții) a unui oraș pe nume Ilion (Ili… Ion… cât de ironic ne rânjește istoria!).
Și te mai duce cu gândul la cruciadă, altfel spus, o masă de bărbați vânjoși, unul și unul, ce străbat distanțe considerabile pentru a trece prin sabie și foc populația eminamente pașnică (într-un context geopolitic, totuși, foarte belicos) a mai multor orașe din Orientul Apropiat. Ei bine, adaptată la posibilitățile eposului românesc în anul de dizgrație 1990, iada noastră a avut în prim plan bărbați vânjoși, eroi, unul și unul, ai clasei muncitorești biruitoare, iar la loc de cinste a fost minerul, acest Ahil sau templier al proletariatului. Și, preluând modelul antic sau medieval, aceste mase de vajnici eroi au străbătut și ei distanțe considerabile pentru a trece prin bâtă și pumn populația eminamente pașnică (excepții există și aici, desigur) a unui București care, fără a socoti cele câteva sute de „romantici irecuperabili”, se resemnase cu o nouă guvernare de tip comunist, schimbată ușor la chip, dar nu și la năravuri. Însă, vorba cântecului, minerul își făurește singur cerul și, iată, și baladele de vitejie, transformate într-o adevărată saga în șase episoade.
Firește, e ușor a țese-așa cuvinte ce-au să sune din coadă de cazma la distanța celor treizeci și cinci de ani care ne separă de evenimentele din 13-15 iunie 1990. De aceea, cum spune americanul, Just give me the facts, ma’am! Asta face fostul procuror militar, Cătălin Ranco Pițu, care, după admirabila carte despre Revoluție, recidivează acum cu o continuare firească, Mineriada s-a născut la Revoluție, arătând că între cele două există o legătură ombilicală.
Despre procurorul Ranco Pițu și strădaniile sale de a-i aduce pe Iliescu și camarila sa de conspiratori filosovietici în fața justiției am scris în numărul din luna ianuarie al revistei. Spuneam atunci că Ruperea blestemului reprezintă o sinteză a dosarului Revoluției din decembrie 1989, instrumentat de domnia sa în perioada 2016-2022. Ca să ne facem o idee despre dimensiunile acestei antreprize, precizez că dosarul are circa trei mii de volume. În spatele fiecărei mărturii relevante se află, necitate din rațiuni de întindere, alte zeci sau uneori sute de mărturii similare, ce fac ca rechizitoriul să fie foarte greu de combătut (încercări, desigur, există).
Într-o manieră similară celei din Ruperea blestemului, Ranco Pițu reconstituie firul evenimentelor printr-o înlănțuire de mărturii care, coroborate și atestate de surse independente, probează teza principală a cărții: anume că germenii Mineriadei (Mineriadelor) se regăsesc în primele zile ale Revoluției și că înstăpânirea noii puteri politice, de sorginte neocomunistă, nu putea să se facă decât prin mijloace violente. De ce? Pentru că Ion Iliescu, veritabil homo sovieticus (cum îl numește autorul) a urmat cu sfințenie dictonul leninist, conform căruia „doar forța poate rezolva marile probleme istorice”.
În succesiunea de întâmplări care ne-a abătut tot mai mult de la un posibil traseu democratic și european, două sunt momentele cheie, în opinia procurorului. Primul: intervenția lui Ion Iliescu din balconul CC, din 22 decembrie 1989, când se adresează celor peste 100.000 de oameni prezenți în piață cu apelativul „Stimați tovarăși!”. Huiduielile cu care a fost întâmpinat au reprezentat un adevărat șoc pentru Iliescu. Fidel până în măduva oaselor principiilor marxism-leninismului, Iliescu n-a intenționat nicio clipă să revoluționeze politica românească după model occidental, ci doar să instituie un comunism „cu față umană”. Asta însemna, printre altele, înlocuirea eșalonului 1 (care „întinase principiile…”) cu eșalonul doi al Partidului Comunist. Fostul membru CC nu luase în calcul ura mocnită pe care poporul român o acumulase în cei patruzeci și cinci de ani de dictatură comunistă. Ura față de privilegiații-paraziți ai regimului, față de nomenclaturiști și activiști, și, nu în ultimul rând, față de securiști.
Spre aceștia din urmă a canalizat Iliescu furia populară, inventând, după cum probează Ranco Pițu în dosarul Revoluției, fenomenul așa-zișilor „securiști-teroriști” și inițiind diversiunea care avea să ducă, prin foc fratricid, la moartea a sute de oameni și rănirea a altor câteva mii.
Acest episod m-a dus cu gândul la celebra replică din filmul Cool Hand Luke (1967), când Căpitanul, interpretat de Strother Martin, îl biciuie pe îndărătnicul prizonier Luke (Paul Newman): „What we’ve got here is a failure to communicate!”, se justifică sadicul director de închisoare, apoi continuă: „Pe unii chiar nu poți să-i îndupleci de fel.” Românii prezenți în fața CC-ului nu înțelegeau că Iliescu voia mai departe comunism. Reformat, da, însă comunism. A fost nevoie de morți ca să-i convingă pe români de bunele intenții ale CFSN-ului, și alți morți ca să-i bage în case.
Al doilea moment cheie, afirmă autorul, survine câteva zile mai târziu, pe 27 decembrie, când Iliescu are o întrevedere cu ambasadorul Uniunii Sovietice la București, Evgheni Tiajelnikov. Stenograma discuției relevă că preocuparea principală pentru Ion Iliescu nu a fost lupta cu teroriștii loiali lui Ceaușescu (teoretic, cea mai presantă chestiune), nici bunăstarea românilor, ci „frânarea elementelor de dreapta (…) care se manifestă și în alte țări socialiste”, deci o nouă luptă, în pur stil bolșevic, anti-pluralistă, cu dușmanul de clasă. Dar cum?
În mod cert, nu prin folosirea trupelor MI sau MApN. Securitatea și Miliția fuseseră compromise moral, iar Armata, răspunzătoarea pentru majoritatea victimelor în cadrul represiunii dinainte de fuga lui Ceaușescu și tremurând sub spectrul iminentelor tribunale militare, încerca disperată să-și peticească reputația pătată „luptând eroic”, alături de popor, cu teroriștii (în realitate, cu strigoii). Drept urmare, era nevoie de „elemente sănătoase”, necompromise, din rândul clasei muncitoare, pentru a frâna avântul prooccidental. Aceștia erau minerii. Ușor de ademenit și manipulat, ei aveau să devină brațul armat al FSN-ului atât înainte cât și după alegerile din mai 1990.
Pentru că, trebuie spus, miza nu a fost doar dispersarea celor câteva sute de demonstranți rămași în Piața Universității după alegerile din mai, în care FSN și Iliescu s-au impus cu o majoritate zdrobitoare. Piața fusese oricum „curățată” cu o seară în urmă de o intervenție conjugată a trupelor MI și MApN. Miza era descurajarea oricărei forme de opoziție, pașnică sau altminteri, atât din partea principalelor partide de opoziție (PNL și PNȚCD) cât și din partea proaspăt-renăscutei societăți civile.
Metodele erau aceleași folosite de Ceaușescu și de toți predecesorii săi comuniști (sau fasciști) din lumea întreagă: demonizarea opoziției. În monumentala sa operă, La Peur en Occident, Jean Delumeau descrie limpede și riguros mecanismele prin care Celălalt devine „inamicul din interiorul cetății” ce trebuie stârpit pentru buna funcționare a lucrurilor. Astfel, cei care până deunăzi fuseseră în primele linii ale Revoluției deveneau peste noapte o gașcă de „golani”, „vandali”, „barbari”, ba chiar „teroriști” (conform lui Silviu Brucan) și, nu în ultimul rând, fasciști și legionari, chitiți să preia puterea printr-o nouă rebeliune. Frauda semantică a însoțit la tot pasul acțiunile FSN-ului, începând cu 22 decembrie și continuând până astăzi, în toate avatarurile partidului.
Acest „failure to communicate” între gruparea Iliescu și reprezentanții nou-născutei democrații românești s-a tradus și prin estimări eronate de ambele părți. Iliescu a subestimat ura viscerală a revoluționarilor față de tot ce înseamnă comunism și influențe sovietice. La rândul lor, aceștia din urmă au supraestimat voința românilor (majoritatea neparticipând în nicio formă la Revoluție) de a se rupe complet de trecutul comunist și de a trece la modelul occidental. Trebuie spus, cu tristețe, că la scara întregii națiuni, fenomenul Piața Universității, la care adăugăm replicile sale din alte orașe mari, a fost mai degrabă restrâns și în contra tendinței generale. Împotriva lui s-au manifestat așa-numiții „oameni de bine”. Ce-ar fi fost asediul și cucerirea Antiohului de către cruciați fără câțiva oameni de bine dinăuntrul cetății? Și ce-ar fi fost Mineriada, adică bătăile și devastările pricinuite de mineri, fără aportul oamenilor de bine din capitală? Mărturiile arată că mulți cetățeni vigilenți i-au ajutat într-un fel sau altul pe mineri să-și „facă datoria”. Și-n orice caz, au fost în permanență îndrumați de acei „oameni în salopete și căști noi”, despre care acum știm fără niciun dubiu că erau agenți ai fostei (dar nemuritei) Securități.
Gândul mă duce iar la o paralelă cu cinematografia. Șansa a făcut să vizionez documentarul lui Stere Gulea despre fenomenul Piața Universității înainte să văd trilogia Stăpânul inelelor, ecranizarea operei lui Tolkien. În Cele două turnuri, e o scenă în care vicleanul vrăjitor Saruman îndrumă de la balconul turnului său o armată de orci, proaspăt ieșiți din puțurile și galeriile Isengardului, să ia cu asalt lumea oamenilor și să „facă ordine”… și mi-am spus: „parcă-i Iliescu în balconul Palatului Victoria, în zorii zilei de 14 iunie, când îi îndeamnă pe mineri să „facă ordine” în Piața Universității.
Iliescu ne-a lăsat să înțelegem că luptá, alături de mineri și de „forțele sănătoase” ale muncitorimii, pentru apărarea „idealurilor Revoluției”. Nu este clar, însă, care Revoluție. Cea din 1989 cu siguranță nu, pentru atunci s-a strigat, la Timișoara, încă din data de 17 decembrie, „Jos Comunismul”. Suspectez că Revoluția la care se gândea tovarășul Iliescu era cea Bolșevică.
După 35 de ani, dacă mi s-ar cere să rezum Mineriada din iunie 1990 printr-o singură imagine emblematică (de altfel, o antrepriză imposibilă), cred că aș alege aparatul de analiză a mineralelor prin difracția razelor X dintr-un laborator al UVB. Aparatul, în valoare de o sută de mii de dolari, a fost distrus de sfânta mânie proletară, iar la plecare, minerii au lăsat înfipt un târnăcop în el, ca să fie clară treaba. Înțelesuri multistratificate, ca scoarța pământului. De notat că au distrus și colecțiile de fosile a universității, însă nu s-au atins de cele din Parlament și guvern.
Consecințele acestei anomalii, până la urmă, în parcursul țărilor est și central europene de la jugul comunist la democrație le resimțim și astăzi, și nu e loc aici să le dezbatem în toată amploarea lor. Cât despre dreptate, ea s-a făcut doar pe jumătate: în cadrul lansării cărții lui Ranco Pițu la biblioteca UVT, un invitat de marcă (nimeni altul decât fostul procuror general Augustin Lazăr) spunea că toate eforturile procurorilor se lovesc, până la urmă, de voința de stat, care e potrivnică judecării acestor spețe și care găsește o sumedenie de tertipuri legale pentru a întoarce dosarele. Ei bine, un licăr de speranță tot există: la 2 aprilie 2025, Iliescu și ceilalți inculpați în dosarul Mineriadei au fost din nou trimiși în judecată. Însă până la sentință mai e cale lungă. Până atunci, ne mulțumim cu verdictul neoficial (dar nu mai puțin puternic) ce reiese din cărțile lui Ranco Pițu. Scrisul, cum spune Biblia, e pe perete, cu litere de-o șchioapă: ferice de cine înțelege și păstrează vie memoria celor petrecute atunci!
SUSȚINE PROIECTUL MEDIAQUALITY.RO
JURNALISM INDEPENDENT ȘI DE CALITATE
ASOCIAȚIA PRESĂ PE BUNE: ANCHETE ȘI INVESTIGAȚII
Cont donații: RO19BRDE350SV52123463500 B.R.D. - G.S.G., Cod SWIFT: BRDEROBU
Donație recurentă
Donează lunar pentru susținerea proiectului MediaQuality.ro
Donație singulară
Donează suma dorită pentru susținerea proiectului MediaQuality.ro
