Sunt atâția ani de când în România se încearcă, prin eforturi susținute, combaterea ideii că “femeia nu e om”. Și că abuzul împotriva femeii e, în mod esențial, o formă absolută de mizerie umană care nu poate și nu trebuie să fie tolerată din niciun punct de vedere. Sunt atâția ani de când oameni cu minte în cap și empatie în suflet susțin că blamarea victimei nu e nimic altceva decât un mecanism psihologic de adaptare, prin intermediul căruia ne strigăm, de fapt, propriile răni rezultate din abuzuri. Sună straniu, dar, în realitate, ce iubim la alții iubim și la noi și ce detestăm la alții detestăm și la noi. Ca atare, când proiectăm ură asupra unei victime, ne manifestăm ura împotriva propriei noastre condiții de victimă. Trecută sau actuală.
Sunt atâția ani de când se fac eforturi pentru eliminarea inegalităților dintre sexe, astfel încât abuzurile să nu mai fie o problemă.
Toți acești ani s-au dus degeaba, privind cu groază la modul de “soluționare” a două povești care au îngrozit efectiv toată țara. Pentru că, după zeci de ani de tăcere și de durere reprimată, niște femei au decis că nu e cazul să ducă cu ele în mormânt un secret îngrozitor. Că e momentul să retrăiască traumele din studenție pentru a salva și alte copile de la niște experiențe cel puțin tulburi. Așa că o mână de femei curajoase au luat durerea în piept și au strigat-o. Tare. Au verbalizat tot ce n-au putut verbaliza când erau încă prea tinere. Când nu știau definiția abuzului, dar îl trăiau ca pe ceva aproape firesc. Căci da, erau alte vremuri.
Dar, oricât ne-am ține stindardul de sus, strigând că astea sunt vremuri mult mai bune, realitatea e că nimic nu s-a schimbat. Cu excepția faptului că acum știm definițiile. Adică înțelegem teoria. Practica ne traumatizează în continuare.
Într-o lume normală, cazurile Bulai și Pieleanu ar fi putut fi o lecție pentru toți cei care își imaginează că poziția de putere îți garantează și dreptul de a abuza.
Căci în ambele cazuri, femei de vârste diferite, care nu se cunosc una pe alta și din ani universitari diferiți au spus, în mare, cam aceeași poveste. În sine, asta e o probă! Căci descrie un modus operandi și îl transformă în parte a poveștii. În ambele cazuri, există și martori ai acelor timpuri. Martori care nu doar povestesc situații, ci își amintesc și că le-ar fi cerut profesorilor abuzatori să înceteze să hărțuiască studente. Unul dintre acești martori este chiar Mihaela Miroiu, la momentul acela tartore în SNSPA, și soția persoanei cu cea mai mare putere în universitate. Ea însăși admitea public, sub presiunea unui moment pe care singură l-a generat, faptul că i-a cerut lui Pieleanu să nu mai hărțuiască o studentă. Iar studenta povestește că, de fapt, cel care l-a “potolit” pe Pieleanu era soțul doamnei Miroiu, șeful SNSPA-ului în vremurile de glorie ale lui Pieleanu și Bulai în ipostaza lor de abuzatori sexuali. Și, ulterior, apar în spațiul public interceptările unor discuții între cei doi abuzatori, în care se dezbate vechimea mărturiilor victimelor, conștienți amândoi de faptul că există un termen de prescripție în cazul infracțiunilor de acest fel. Așa că cei doi nu dezbat vreo secundă o situație de nevinovăție a lor, ci perspectiva în care, vinovați fiind, legea îi poate elibera totuși de consecințele unor fapte abominabile. Și nu o fac în termenii în care ne imaginăm că ar face-o niște profesori universitari, ci niște derbedei din mahala.
În cazul Pieleanu, lucrurile sunt simple. Comisia de Etică a SNSPA n-a putut ajunge la vreo concluzie, că șase mărturii nu sunt probe suficiente. În cazul Bulai, totul e puțin mai complex, pentru că a fost înregistrat în timp ce solicita unei studente să se dezbrace în fața lui ca să demonstreze că e liberă și dezinvoltă. Totuși, un pretins infarct l-a salvat pe Bulai de arestul preventiv, iar acum își pregătește o apărare beton, știind că, de fapt, din câteva zeci de mărturii, procurorii n-au probe solide decât într-o singură poveste. Ca atare, nici nu se prea agită. Știe că totul va trece curând și își va relua în câțiva ani locul, alături de prietenul și protejatul lui Pieleanu, în studiourile TV, căci au atâta înțelepciune de transmis.
Cazurile Bulai și Pieleanu puteau fi lecții bune pentru abuzatorii din toate universitățile. Puteau fi un punct de cotitură în procesul respectării condiției femeii în România. Puteau reda, în sfârșit, puterea unor femei care, din cauza unor abuzatori, se simt de ani întregi singure și neputincioase. Puteau deveni un punct de referință în definirea civilizației aici la noi, pe-un picior de Plai, de care Raiul s-a îndepărtat văzând cu ochii.
N-a fost să fie…
Chiar dacă cercetările continuă, chiar dacă comisiile caută, iar ședințele se țin încă, felul în care se va termina această poveste devine tot mai previzibil. Iar efectele acestei finalități sunt absolut îngrozitoare.
Căci nu e despre Bulai și Pieleanu aici. Sau nu e numai despre ei. Cel mai mult e despre un precedent care apare într-unul dintre cele mai mediatizate cazuri de abuz în universități de la noi.
La propriu, dacă Pieleanu și Bulai nu vor plăti consecințele faptelor proprii, asta va determina reacții în lanț. Și prima reacție va fi aceea că nicio victimă nu va mai vorbi vreodată. Despre nimeni. Căci, iată, te expui în fața unei țări întregi, retrăiești trauma veche, te ia la mișto pe net fosta “mamă academică”, te judecă fiecare după inima lui, te duci la poliție, la comisia de etică, trăiești vreme de câteva săptămâni în trecutul pe care sperai că l-ai îngropat și într-o lună afli că gata, lumea începe să uite, iar abuzatorii discută la telefon despre cât de penibilă și inutilă este această mișcare tip metoo în România.
O a doua consecință va fi că abuzatorii din toate universitățile din țara asta se vor liniști. Nu în sensul că nu vor mai abuza, ci că o vor face mai relaxat. Victimele vechi nu contează, iar victimele noi, impresionate de rezultatele obținute de justiție în cazurile Bulai și Pieleanu, nu se vor mai obosi să spună nimic. Până la urmă, ce atâta victimizare? Ce atâta dezbatere pe o temă absolut ridicolă? Sunt doar jocuri universitare. Doar niște atingeri. Doar niște cuvinte. Doar niște priviri. Și niște condiții. Ca în orice joc de pe lumea asta. Sigur, dacă ni s-ar întâmpla nouă să fim de cealaltă parte a jocului asta ar fi o tragedie. Dar sunt doar niște studente. Niște femei. Și femeia nu e om, orice ar zice progresiștii ăștia de atâția ani încoace.
Jurnalist de investigație, cu o activitate jurnalistică bogată. Mediafax, G4Media, Europa FM, Realitatea.net sunt doar câteva dintre publicațiile cu care a colaborat de-a lungul vremii. A absolvit programul de cercetare și investigație "Edward R. Murrow" în Statele Unite ale Americii, în cadrul Poynter Institute din Florida. A fost premiată în cadrul Galei Superscrieri în anul 2019, obținând premiul din cadrul secțiunii "Presă Locală". Premiată de Ambasada SUA în cadrul evenimentului "Romanian Women of Courage" în anul 2019. Carmen este și scriitor, având până în prezent cinci romane publicate, cea mai recentă apariție editorială a sa fiind cartea "Cei care nu mint".
SUSȚINE PROIECTUL MEDIAQUALITY.RO
JURNALISM INDEPENDENT ȘI DE CALITATE
ASOCIAȚIA PRESĂ PE BUNE: ANCHETE ȘI INVESTIGAȚII
Cont donații: RO19BRDE350SV52123463500 B.R.D. - G.S.G., Cod SWIFT: BRDEROBU
Donație recurentă
Donează lunar pentru susținerea proiectului MediaQuality.ro
Donație singulară
Donează suma dorită pentru susținerea proiectului MediaQuality.ro
